Afazia

     Prima data cand am lucrat cu un pacient afazic mi/am dat seama ca  terapia  unui adult cu tulburari de limbaj este dovada de care ai nevoie pentru a te convinge cat de importanta este implicarea familiei si celor dragi in procesul terapeutic. Si de cat de mult sprijin psihologic au nevoie si acestia pentru a trece cu bine peste probleme.
Era vorba de o doamna de 75 de ani care locuia cu sotul de varsta apropiata si cu o stare de sanatate precara. Fusesem rugata sa lucrez cu ea de catre fiica acesteia care locuia in strainatate si care considera ca doamna nu avea neaparat nevoie de terapie dar era necesar pentru linistea lor sufleteasca si pentru ca li se recomandase. Era vorba de o afazie mixta, destul de grava, intelegerea fiind destul de afectata.     Au considerat necesar, in ciuda recomandarilor, ca o sedinta pe saptamana este suficienta. Dupa 3 luni de la inceperea terapiei si o usoara imbunatatire a limbajului impresiv colaborarea a incetat la dorinta familiei. Nu a existat o colaborare propriu/ zisa cu familia, sotul nefiind capabil, datorita starii de sanatate, sa ii acorde acesteia atentia necesara.
Un alt pacient si o alta familie. Domnul S, a suferit un AVC la varsta de 48 de ani. Dupa imbunatatirea starii fizice a fost externat in familie, fara a beneficia nici macar de o evaluare logopedica. Familie care se reducea la mama acestuia in varsta de 78 de ani.  Dupa 9 luni de la accident a fost  institutionalizat si am inceput terapia logopedica. Era vorba de o afazie motorie, pacientul pronuntand doar ”
pa, pa” indiferent de context si de cuvant.  Mama se obisnuise cu situatia si nu incuraja deloc vorbirea, punand sute de intrebari pentru a afla ce doreste. De exemplu, am fost surprinsa sa aud de la ea ca domnul S ii spusese la telefon ca il durea un deget de la picior. Oricat de mult imi doream sa fie adevarat am rugat/o sa imi spuna cum a aflat. si mi/a  spus ca l/a intrebat: te doare capul, piciorul, nasul etc pana a ajuns la degetul de la picior. si asta nu se intampla doar la telefon. Am inceput terapia de la nivel de sunet, silabe directe, indirecte,cuvinte monosilabice, recunoastere grafeme, identificare cuvinte etc. Dupa 2 luni de zile domnul S pronunta toate sunetele reflectat, independent cuvinte monosilabice simple. Dar a aparut o alta problema. In prezenta mamei, o persoana autoritara, domnul S nu scotea nici un cuvant. Suferea un blocaj mental. Avand in vedere ca vizitele mamei erau doar in weekend a trebuit sa apelez la o inregistrare video si audio pentru a ii demonstra ca  domnul S ”vorbeste”. Am rugat/o sa vina si in timpul saptamanii pentru a asista la cateva sedinte de terapie si pentru a observa si relatia dintre cei 2. Am observat ca mama nu renuntase la tirul de intrebari pentru a afla ce doreste dar pe de alta parte isi dorea ca domnul S sa inceapa sa vorbeasca deodata in propozitii si fraze complicate ca si cum nu ar exista nici o problema. Il acuza ca nu vrea sa vorbeasca si ca face destule eforturi pentru a se corecta. A fost nevoie de o serie de intalniri pentru ca aceasta sa inteleaga cu adevarat problema si pentru ca domnul S sa se relaxeze in preajma ei. In prezent, domnul S reuseste sa comunice relativ bine(propozitii scurte, vocabular din ce in ce mai bogat) si desi mai sunt momente in care blocajul reapare cu sprijin personalului si mamei trece peste acestea.
Domnul C si familia acestuia pe de alta parte, sunt visul oricarui terapeut. Au inteles importanta interventiei, au studiat si aplica tot ceea ce i/am invatat. Asa ca, la 2 luni de la accident se vad rezultate.
Dar ceea ce cred eu ca au in comun aceste familii este nevoia acestora de a fi intelese. Nevoia de a fi asigurate ca totul va fi bine si ca vor reusi sa isi reia viata. Nevoia de a fi informate despre ce se intampla cu pacientul si de a sti ca, daca rezultatele intarzie nu sunt din vina pacientului sau a terapeutului . Acesta trebuie incurajat la cea mai mica reusita si chiar daca nu pronunta corect din prima incercare la a 10 poate o va face. Nevoia de a intelege ca repetitia este foarte importanta si ca terapia nu se reduce la sedinta de logopedie cu specialistul. Ca trebuie sa incurajeze pacientul. Si ca acesta stie ca familiei ii este greu si ca face eforturi de a se adapta situatiei si le este recunoscator. Si mai ales ca ii iubeste.